Pilda călugărului Iuliannis

Despre călugărul Iuliannis s-a vorbit mult prin împrejurimile Bucegilor, şi se mai spun şi acum poveşti, seara, la gura sobei. Doar bătrânii îşi mai amintesc de el, aşa cum îl ştiu din istorisirile părinţilor şi bunicilor lor, căci cei care l-au cunoscut nu mai sunt demult printre noi, iar învăţăturile rămase de la el sunt, cu trecerea timpului, pierdute în uitare…

Era prin anul 1900, când se spune că Iuliannis era un bătrân mic de stat şi cu o barbă mare şi albă, cu ochii mari şi privirea adâncă, şi vorba caldă, blândă şi monotonă, ca un susur de izvor.

Locuia dintotdeauna într-o grotă din munte, singur, petrecându-şi timpul în rugăciuni şi evlavie.

Oameni din împrejurimi, dar şi alţii veniţi de mai departe, căci se dusese vestea despre el, veneau să-i aducă merinde, de care însă prea arareori se atingea, şi să-i ceară un sfat, o povaţă, ori să le oblojească un copil bolnav. Dar cel mai mult îi atrăgea pe oameni să-l asculte povestind despre vremuri pe care nimeni nu le cunoscuse vreodată. De unde ştia el toate acestea? Zicea că, aşa cum toţi ceilalţi pot merge pe pământ încoace şi-ncolo, el poate umbla prin timp…

Nimeni nu înţelegea cum vine asta, dar ascultau cu interes tot ce le spunea el, cum ar fi că peste doar câţiva de ani, nişte fraţi din America vor face o pasăre mare de fier cu care oamenii vor zbura întocmai păsărilor până în înaltul cerului, că apoi oamenii vor inventa o maşină numită tractor, care-i va ajuta mult în muncile câmpului, apoi vor face o altă maşină capabilă să poată traversa tranşee şi baraje de sârmă ghimpată, numită tanc… Tare se mai minunau de toate acestea cei ce-l ascultau, crezând că viaţa va deveni mai uşoară şi mai frumoasă, deşi parcă nu prea le venea să creadă că oamenii ar putea zbura prin cer, aşa, ca păsările… De fiecare dată Iuliannis le spunea însă că totul va fi în zadar, că oamenii vor fi tot mai nefericiţi, că vor pieri în războaie, ucişi de rodul ştiinţei lor, ori de foamete şi molime de neimaginat…

Şi-apoi? Întrebau ei făcându-şi cruce speriaţi. Şi-apoi, continua el domol, oamenii vor face o cutie în care vor putea vedea toată omenirea de pe partea asta a pământului, ba chiar şi de pe cealaltă parte, o cutie magică, numită televizor.  Asta era şi mai greu de crezut, şi oamenii se uitau dând din cap neîncrezători: „cum să încapă toată omenirea într-o cutie?”  Apoi se gândeau că şi-asta ar fi bine, de fapt, căci mulţi dintre ei aveau feciori plecaţi pe la oraş, de la care nu primeau veşti decât rareori, şi poate aşa vor putea să-i vadă mai des, cine ştie?! Dar călugărul continua cu amărăciune: în aceste cutii se vor vedea toate molimele omenirii, masacre, copii morţi în sclavie, desfrâu şi, mai ales, cutiile acestea vor fi folosite pentru a perverti şi degrada şi mai mult viitorul omenirii…

Şi-apoi, ştiinţa nu va mai evolua? Întrebau câte unii, curioşi. Ba da, va avansa, şi va inventa arma nucleară şi bomba care va face ca nimic în lume să nu mai fie cum a fost, iar atunci oamenii vor zbura spre alte planete din spaţiu, pe care vor ajunge căutând noi forme de viaţă, care să ne salveze de noi înşine.

Şi-apoi? Întrebau oamenii din ce în ce mai slab, căci tot ce aflaseră îi făcea parcă să nu-şi mai dorească a afla şi mai mult. Apoi, continua el, se vor naşte copii în sticle şi se vor modifica plante şi animale, creând soiuri monstruoase şi periculoase pentru cei ce le-au creat, iar doctorii vor face inimi artificiale pentru a salva vieţi, în timp ce inimile naturale vor fi tot mai obosite şi reci…

Bine, dar toate acestea nu se vor sfârşi niciodată? Oamenii nu vor vedea cât rău şi-au făcut singuri şi nu vor înţelege că e timpl să se oprească?

Vor înţelege, răspundea călugărul Iuliannis, însă atunci va fi prea târziu, iar oamenii vor fi un fel de legume ce vor creşte în jurul fabricilor de oxigen, fără sentimente, credinţă şi voinţă…

Iată însă că într-o zi, un preot ce avea parohia pe un alt munte, a venit pentru a le spune oamenilor că acest călugăr este un impostor, şi că adevăratul călugăr Iuliannis a trăit de fapt în parohia sa, unde are şi piatra de mormânt, rămasă  acolo de două secole, căci el trebuia să fi fost demult oale şi ulcele. Şi cum în mica biserică veche din parohie avea portretul lui Iuliannis pictat chiar pe zidul de la intrare, el le face descrierea aşa cum îl ştia, iar oamenii îi spun că exact aşa arată şi călugărul lor, şi-l conduc pe preot în grotă, să-l vadă. Cum a dat cu ochii de călugăr, preotul a rămas uimit de asemănare, însă tot n-a crezut, dar când a deschis gura voind să-l facă impostor, acesta l-a întrebat: „dacă dai ceva în dar unui om şi acela nu ţi-l primeşte, cine rămâne de drept cu darul?”. „De bună seamă că eu”, răspunse preotul. „Iată, continuă călugărul, darul tău cu care ai venit la mine este de ură şi pizmuire, dar eu nu ţi-l primesc. Înseamnă deci că toată această ură âţi va rămâne ţie şi-ţi va amărî sufletul, până când tu însuţi vei scăpa de ea”. Preotul s-a întors în parohia sa măcinat de îndoieli şi multă vreme s-a gândit la vorbele pustnicului, şi-apoi, peste ani şi ani, a venit din nou, să-i mulţumească pentru această învăţătură pe care a transmis-o şi el mai departe, credincioşilor.