Teoria conspiraţiei

Revenind la articolul nostru “Bază de tratament miraculoasă în munţi” publicat în 17 octombrie 2013, în urma cererilor Dvs. de a face publică locaţia exactă, vă aducem ultimele informaţii.

După repetate încercări eşuate de a pătrunde cu echipa în incinta vechiului conac din pădure spre a filma, pentru ca toată lumea să poată vedea minunile ce se petrec acolo, am trimis un reprezentant membru al echipei, deghizat în om simplu de la ţară, fără aparat de filmat, deoarece ştiam că toţi solicitanţii erau verificaţi la intrare.

Încă de la poartă, el le-a spus că este un nepot de-al lui moş Tică şi că a venit în vizită, iar moşul, ştiindu-i problemele de sănătate, l-a trimis la ei pentru nişte ceaiuri de plante ori băi, ceva ce ştiu ei că s-ar potrivi. În acel moment, portarul a chemat un asistent în halat alb, care l-a condus într-o sală de analize dotată cu mobilier şi echipament medical de ultimă generaţie. Colegul nostru avea într-adevăr probleme genetice cu inima, o cardiomiopatia hipertrofică obstructivă moştenită de la tatăl său şi de care se trata de mult timp, fără niciun rezultat.

Boala i-a fost imediat descoperită la analize, şi timp de o săptămână a trecut prin multe săli de tratament, cu băi şi comprese de plante, în amestecuri dificil de recunoscut. Între două şedinţe, colegul nostru profita de puţinul timp liber, pentru a face nişte schiţe ale sălilor de tratament, din care am reconstituit o imagine pe care v-o prezentăm spre edificare.

În două-trei zile, spre mirarea şi satisfacţia lui, dispneea şi palpitaţiile au început să dispară treptat, iar după o săptămână, deja se simţea ca nou! Erau acolo oameni bolnavi de rinichi, inimă ori ficat, şi toţi păreau că-şi reveneau după doar câteva şedinţe cu plante.

Ne-am zis, la întoarcerea lui, că toate acestea trebuiesc cunoscute de toată lumea, aşa că peste trei zile am urcat în maşină şi am pornit cu toţii înapoi, am mers la primăria locală şi am cerut ajutorul primarului, un om cumsecade şi foarte binevoitor. El ne-a asigurat că ne va pune la dispoziţie o echipă locală care să ne însoţească, împreună cu toate aprobările necesare, pentru care era nevoie însă de câteva ore pentru a obţine semnaturile departamentelor respective. Fiind deja ora prânzului iar noi obosiţi după un drum de şase ore cu maşina, am decis să mergem să ne cazăm, să ne spălăm după drum şi să ne odihnim puţin, lăsând astfel domnului primar şi echipei domniei sale timpul necesar pentru aprobări, până a doua zi dimineaţa. Zona era foarte frumoasă şi ne-am petrecut după-amiaza în scurte şi minunate plimbări pe munte.

A doua zi de dimineaţă ne-am prezentat la primărie, unde totul era pregătit şi echipa locală ne aştepta cu trei maşini de teren şi un teanc de aprobări ştampilate.

Am urcat relativ uşor pe drumul vechi ce ocolea zidul abrupt al muntelui, am trecut pe lângă coliba lui moş Tică şi l-am salutat fără să oprim, apoi am ajuns la conac şi am oprit maşinile în faţa porţilor mari de lemn.

Ne-am apropiat nerăbdători, cu aparate de filmat şi teancul de acte şi aprobări, însă de data asta niciun portar nu ne-a întâmpinat. Ba mai mult, poarta părea încuiată.

Am împins în zadar, că lemnul vechi nici nu s-a clintit.

Apoi doi jandarmi au forţat poarta grea care încă rezista, când cineva a observat un zăvor vechi pe interior, pe care l-a ridicat simplu, băgând un băţ printre uluci.

Am intrat şi după ce am traversat curtea mare, am ajuns la intrarea în conac: o uşă de lemn cioplit pe vremuri, de meşteri mari, uitaţi de timp.

Uşa s-a deschis fără niciun efort şi… înăuntru, surpriză: ne-am trezit cu toţii într-o sală mare şi complet goală!

Pe pereţii goi mai atârnau două reproduceri îngălbenite de timp, iar praful din colţuri părea a zice că nimeni n-a mai intrat pe-acolo de ani şi ani…

În toate celelalte încăperi era la fel, pustiu. Dispăruseră mobilier şi aparaturi de analize, băi şi mese de tratament, tot…

Ne-am uitat miraţi la domnul primar, care ne-a spus zâmbind binevoitor:

“Nu v-am spus eu că nu e nimic? Păi ce, dacă era, n-aş fi aflat eu până acum?”

Într-adevăr, greu de crezut că primarul ar fi putut să nu fi aflat nimic, aşa cum ne spusese mirat când l-am contactat!

Adăugăm poza făcută în acel moment de stupoare, fără alte comentarii…

După o săptămână, l-am trimis din nou pe colegul nostru care se tratase acolo, cu motiv că i-ar fi revenit palpitaţiile şi alte simptome ale bolii, în cazul în care ar mai fi găsit pe cineva.

Şi a găsit acelaşi portar care s-a făcut că nu-l recunoaşte deşi privirea îl trăda că da, şi care i-a spus blând şi monoton, cu vorba oamenilor de la munte:

– Nu-i, domnul meu, nicio bază de tatament aici, e doar un conac părăsit…

În spatele lui, doi buldogi mari priveau furioşi.