Civilizaţii dispărute – Fiii Soarelui

Învăluit în mister, Machu Picchu este un sit incaș cu impresionante fortărețe ascunse printre piscurile de 4000 de metri ale anzilor peruvieni.

Unul dintre cele mai enigmatice locuri străvechi ale lumii, adorat de incaşi ca un oraș ceremonial secret, a fost descoperit în 1911 în regiunea Cusco, şi pe o suprafaţă de 5000 mile pătrate, oraşul conservă structuri săpate în granitul muntelui, adevărate minuni arhitecturale, cu cărămizi de 50 de tone sculptate şi îmbinate cu o măiestrie nemaiîntâlnită.

Machu Picchu este înconjurat de terase agricole şi irigat de izvoare naturale, şi are cam 150 de case, ruinele palatelor, băilor şi templelor, observatorul astronomic în formă de semicerc, folosit pentru determinarea datelor importante ale calendarului și Intihuatana, sau cadranul solar, oraşul fiind părăsit de băştinaşi în secolul XVI, din cauze rămase încă misterioase.

Enigmatica populaţie ce se numea Inca – Fiii Soarelui – cucerise 500 de civilizaţii amerindiene, fără a se afla vreodată de unde venise.

Nu cunoşteau scrierea, însă ştiau a construi cetăţi şi fortăreţe menite a rezista veşnic, iar capitala lor era Cusco, nume ce înseamnă „buricul pământului”.

Machu Picchu era o citadelă concepută ca un labirint în piatră, cu terase, fortificaţii, bazine de apă, pieţe şi parcele agricole, un impresionant unicat arhitectural, asemănător Labirintului lui Dedal, sau palatului labirint al regelui cretan Minos din Knossos, în care drumul duce mereu înainte spre moarte, şi niciodată înapoi, aflat sub conotaţia luptei cu timpul.

De semnalat mai este o altă mare enigmă ce constă în reţelele de drumuri pavate, a doua reţea ca lungime după cea romană de 90.000 km, plus podurile suspendate, deşi incaşii nu cunoşteau roata, şi deci nu aveau nevoie de autostrăzi, neavând autovehicule.

Ba mai mult, aveau şi borne indicatoare din 7 în 7 km, şi locuri de odihnă la fiecare 20 km, ceea ce a dus la ipoteza existenţei unor piste de aterizare-decolare, nedovedite încă.

Însă spre Machu Picchu nu ducea niciun drum, ca şi cum aşezarea ar fi fost în afara timpului şi a spaţiului, ascunzând mistere de nepătruns. Şi pentru că vorbim de drumuri, la Machu Picchu se ajunge cu avionul până la Lima – Cusco (LAN Airlines), apoi cu trenul, 112 km printr-un peisaj de excepţie până la Aguas Calientes (numit şi Machu Picchu Pueblo), de-acolo 15 minute cu autobuzul pe serpentine sau o oră pe jos, ori se poate merge cu trenul doar până la Ollantaytambo, la 82 de kilometri de Cusco, şi de acolo se urmează Calea Incaşilor pe jos, 43 km de neuitat.

Recomandată este perioada mai-octombrie, restul timpului fiind foarte ploios, iar în timpul celor două solstiţii anuale (20/21 iunie şi 21/22 decembrie), se poate vedea cum soarele se aliniază perfect cu fereastra Templului Soarelui, luminând un altar de piatră din centrul încăperii ce fusese dedicată venerării zeului soarelui, Inti.

Articol scris de Iulia Toyo